Goblenul lăsat moștenire – #JurnaldeCroitorie

Să fi avut vreo 2 anișori și jumătate sau poate chiar trei de pe vremea când se întâmplau cele pe care vreau să vi le relatez. Vă pot povesti cu certitudine despre goblenul lăsat moștenire de la străbunica… pe care din nefericire nu a mai apucat să îl termine și a picat mai apoi pe bunica mea să îl finiseze.

Era iarnă, undeva aproape de Crăciun pe când străbunica se juca cu ceva accesorii croitorie. Aveam să aflu mai tărziu – la grădiniță – că era vorba despre pânză, ac, ață, degetar și foarte multă răbdare. Străbunica cosea ceva, la o lampă ce avea o formă ca cele vechi pe gaz. Nu-mi aduc aminte sigur dacă era sau nu pe gaz. Am aflat mai apoi de la bunica faptul că imediat ce venea toamna, străbunica se apuca de câte un goblen pe care mai apoi îl dăruia cuiva drag.

În acea toamnă-iarnă se apucase de chipul Mântuitorului și cred că făcuse aproximativ jumătate din el. Îmi aduc aminte și acum pentru că m-a certat! Era să mă înțep în acul înfipt în pânză. Din păcate nu a apucat să termine tabloul goblen, deoarece undeva pe la 27 a lui Decembrie s-a stins din viață.

La un an distanță, bunica a continuat de cusut goblenul… cu lacrimi în ochi. Nu pot spune că i-a fost ușor, dat fiind că avea un mic drăcușor care îi tot fura papiotele de ață și i le ascundea prin casă.

Abia atunci când aveam să cresc mai mare am început să înțeleg această pasiune pentru cusut și brodat. Străbunica a fost croitoreasă, bunica a fost croitoreasă, mătușa mea (sora bunicii) a fost croitoreasă și… una dintre fetele bunicii mele este tot croitoreasă. Și dacă asta nu este de ajuns, mama soției mele ne-a lăsat moștenire o mașină de cusut pe care am de gând în viitor să o restaurez.

Vă pot confirma că este o mașină de cusut foarte grea și ar fi în stare de funcționare dacă i-aș găsi o curea potrivită și dacă aș găsi uleiul potrivit pentru a-i unge piesele. În clipa de față nu știu pe unde este și cum a rezistat renovării apartamentului, dar mă gândesc că meseria de croitor este una foarte frumoasă.

Am menționat în trecut că îmi place bricolajul. Nu m-am dat înapoi de la a tencui pereții propriei case, analogia fiind că un croitor îmbracă corpul uman, nu pereții unei case. Dar în funcție de câtă pasiune pune în a croi, atât de durabile pot fi hainele respective. Este fix acelasi lucru și cu pereții unei case, care nu se vor crăpa dacă pui pasiune și suflet în ceea ce faci.

Contrar meșterului Manole, nu este nevoie de un sacrificiu uman și nu trebuie să zidim vreo Ana… ci din când în când, croitoria își ia tributul, câte o picătură de sânge de la vreo înțepătură de ac – pe ici, pe colo.

Acum, goblenul lăsat moștenire stă pe unul dintre pereții sufrageriei mamei mele. Este o muncă dusă la bun sfârșit de 2 generații, ce a fost lăsată moștenire mai apoi unei a treia generații. Sper să apuc să le povestesc nepoților mei despre străbunica și goblenul minunat cusut de către ea și bunica mea.

*Acest articol a fost scris pentru SuperBlog – toamnă 2020 .