Reversul medaliei [fictiune]

Am ținut să precizez încă de la început faptul că este ficțiune, pentru că de cele mai multe ori sunt întrebat de unde mă inspir atunci când scriu. Este adevărat că în fiecare poveste pe care am scris-o, a existat și o sursă de inspirație, un sâmbure de adevăr desprins din viața reală, iar această poveste nu face excepție de la regulă. De fiecare dată am încercat să fac cititorul să înțeleagă ceea ce am vrut să spun și să învețe câte ceva din ceea ce scriu, la fel cum și eu am învățat destul de multe din cărțile pe care le-am citit.

Inițial scrierea aceastei povești a pornit de la 2 cărți pe care le-am citit și pe care vi le recomand, cu încredere: prima carte este scrisă de Jean-Claude Kaufmann și este intitulată „Prima dimineață de după – Cum începe o poveste de dragoste„; iar cea de-a doua este scrisă de Martha Stout, intitulată „Psihopatul de alături – Cum să-l recunoști și cum să te aperi de el” (carte căreia îi voi face un review în curând)… ambele niște cărți exceptionale cu câteva studii de caz psiho-sociale. Nu vreau să fiu spoiler și să vă stric bucuria de a le citi, deși probabil că dacă mă cunoașteți, m-ați mai auzit vorbind despre aceste 2 cărți în trecut.

Să nu mai zăbovim și să intrăm direct în poveste, zic…

Oamenii sunt răi unii cu ceilalți, iar eu unul nu-s încă satisfăcut de răspunsul la întrebarea „De ce fac asta?”. Am citit… Am văzut… Și încă văd multe cazuri de răutate, si de fiecare dată m-am gândit că răspunsul se află în cărțile de psihologie. Poate că l-am gasit, dar tot nu-s mulțumit și tot nu înțeleg de ce trebuie să existe atâta ură, atâta invidie, atâtea prejudecăți…

Totul a început de la o discuție banală, între prieteni, în momentul când eram plecat din oraș. Unul dintre amici îmi arăta în stația de maxi-taxi de vis-a-vis o tânăra cam la 18-19 ani, cu un copil de vreo 2-3 ani în brațe.

„Ia uite-o și p-aia, ce curvă trebuie să fi fost de are copil la vârsta ei!” mi-a spus.

Însă în acel mic orașel, din afara Bucureștiului, se întâmplau multe lucruri care nu sunt normale, lucruri de care auzim numai la televizor, la știrile de la ora 17.

Întâmplarea face să știu povestea acelei d-soare, care la vârsta de 16 ani a fost violată de către tatal ei vitreg… și-s conștient că dacă ar fi știut asta, acel amic s-ar fi gândit mult înainte să facă acea afirmație.

Da, este adevărat! Atât în România, cât și-n alte țări sub-dezvoltate precum India sau alte țări, sunt înregistrate sute, dacă nu chiar mii de astfel de cazuri, iar ceea ce este dureros este faptul că sunt în continuare multe cazuri care rămân mușamalizate pentru că victimele acestor genuri de abuzuri – sau abuzuri de orice fel – nu au curajul să povestească cuiva ce li s-a întâmplat, de rușine… de teama de a nu fi judecate.

Nu aici vreau însă să ajung, ci ceea ce vreau să accentuez este faptul că judecăm persoanele din jurul nostru fără să-i cunoaștem, fără să le știm povestea… și chiar recent m-am lovit de-o pesoană îngânfată care a reușit să-mi strice ziua, deși din punct de vedere al rangului de muncă – eram egali, dar îi eram cu mult superior din mai multe puncte de vedere. Nu vă voi povesti asta, deoarece nu acesta este motivul pentru care scriu acum.

Andrew este un tânăr de 24 de ani, ce stă pe-o bancă verde într-o zi frumoasă de tomna. Soarele îi încalzea fața și lui, și micuțului de numai 6 anișori, ce stătea la dreapa lui. Îi citea dintr-o carte, iar cel mic îl mai întrerupea din când în când cu micile sale curiozități.

Numele celui mic era Nathan, un tânăr zglobiu ce tocmai începuse și el clasa I – pregătitoare. Părul blond, roșu-n obraz de la atâta alergat, dar de-o cumințenie mai rar întâlnită la cei mici.

Prima oară când a intrat Andrew în cabinetul meu, îmi serveam ceaiul – așa cum fac în fiecare dimineață. Îmi aduc aminte și acum că era parcă o zi de marți, și cu ceașca de ceai în mâna dreaptă – sorbind ușor – priveam pe geam cum cădeau frunzele copacilor.

L-am poftit să se așeze pe scaun și să-mi spună cu ce problemă a venit la mine. Privirea-i era ușor distrată sau fugea de privirea mea. În meseria mea este foarte important să poți stabili un contact vizual, pentru a putea purta o discuție.

Când a început să-mi povestească, eram la un pas să scap cana de ceai din mână. Era pentru prima oara în viața mea când auzisem o astfel de întâmplare. Nu mi-a păsat că venise deja următorul pacient, și am așezat cana de ceai pe farfuriuță spunându-i cu un glas tremurat:

„Nu-ți face probleme, totul are o rezolvare!” după care am decis de comun acord să ne întalnim o dată pe săptămână pentru terapie.

Vă jur că este ceva cu adevărat incredibil. Voi ce ați gândi dacă ați vedea un tânăr ce nu arată de 24 de ani, cu un mic copil zglobiu într-un parc? Ați începe să judecati – probabil cum aș face-o și eu, doar este un defect profesional – fără să cunoașteți acea persoană câtuși de puțin.

Mama lui Nathan s-a sinucis pe când acesta avea numai 2 ani. Luase o supradoză de Valium, amestecate cu jumătate de litru de vodkă. Luase această măsură drastică deoarece nu suportase decizia finală a tribunalului, aceea de a accepta divorțul intentat de către soțul acesteia. Custodia copilului ar fi rămas la ea, însa aceasta nu a putut accepta faptul că și-a pierdut soțul – unicul pilon de stabilitate din viața ei.

După ce micuțul a stat timp de 2 ani la tatăl său genetic și Andrew s-a luptat prin tribunale să ia custodia copilului, în cele din urmă a reușit. Nathan avea 4 ani când s-a mutat la Andrew, și a fost probabil cea mai fericită zi din viața lui… a lor.

Bătăile încetaseră, nu i se mai reproșa micuțului că propriul tată trebuie să-l suporte și să-l crească după ce mama lui s-a sinucis. Nu mai era o povară pentru tatăl său, ci ajunsese într-un final la cineva care îl iubea și era gata să-i ofere totul.

Nu știu dacă v-am spus, dar mai mult ca sigur am uitat… Andrew era de fapt verișorul lui Nathan, iar de 2 ani încoace este de fapt tatăl micuțului – cu drepturi depline.

Pe lângă drumurile către tribunal, până să obțină custodia lui Nathan… Andrew a trecut cu bine peste multe încercări ale vieții, când poate mulți dintre noi ar fi eșuat. A vrut să-i ofere micuțului ceea ce poate că nici el nu a avut în copilărie, în afară de iubirea părintească. A fost o luptă crâncenă, însă dupa cum mi-a spus însuși Andrew: „A meritat!”.

Am continuat terapia cu amândoi – cu Andrew și Nathan – și am ajuns la concluzia că aveau nevoie unul de celalalt. Nu am văzut niciodată o legătură atât de puternică. Până sa moară mama lui Nathan, Andrew era în această lume, fără un scop anume… aflându-se parcă în derivă. De când cu Nathan însă, avea un scop să lupte pentru ceva… pentru cineva. Pentru un suflet care nu greșise cu absolut nimic!

Nathan are parte de toată grija și iubirea de care are nevoie acum… iar amândoi sunt în fața mea, pe-o bancă în parc, citind dintr-o carte – fericiți amândoi.

Câți dintre voi ar fi spus asta despre Andrew dacă l-ar fi văzut în parc? Pot pune pariu că niciunul dintre voi.
Morala acestei povești este simplă: „Nu judecați înainte să cunoașteți, pentru a nu fi judecați la rândul vostru!”

Închei aici pentru moment, o sa revin cu un review.

Stimă!

Nebunelul

Mă aflu în lumea blogosferei din aprilie 2008. Am început prin a scrie pe platforme precum Blogger sau Yahoo 360. De atunci scrisul a devenit un mod de viață pentru mine - scriind de la povești de dragoste, dramă, mister, până la articole cu știri mondene sau pur și simplu păreri proprii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

AlphaOmega Captcha Classica  –  Enter Security Code