Detectivul particular – Episodul 3 – Surpriza
Este dimineață! Iarăși sună alarma ceasului ăla nenorocit, dar parcă nu-mi mai pasă atât de mult când știu că am 50 000 de lei de cheltuit pe aparatură high-tech. Astăzi sunt hotărât să mă duc la adresa pe care am aflat-o ieri prin telefon. Vreau să-i dau de cap mai repede acestui caz.
Sincer să fiu, această Smaranda n-arăta rău acum 14 ani, dar oare ce surpriză mă va aștepta acum – nici eu nu știu. Chestia asta mă intrigă! Dacă s-a mai îngrășat? Sau din contră! Poate că arată precum Calista Flockhart? 
Eh, rămâne de văzut!
Mă sui în mașină [nu-n mașina mea proprie și personală, ci-n 178]. Mirosul dușului de dimineață care lipsește cu desăvârșire al câtorva călători, este mereu prezent. Mi-am adus aminte tocmai acum că azi am uitat să mă bărbieresc, deci sunt un detectiv plin de păr pe față. Aduc așa a Nendertalian.
Ajung în renumitul cartier Ferenta[u]ri zis și Texas-ul din București. Atâta timp cât am pistolul la mine, nu mi-e frică – îmi tot repet în gând – dar nu se știe niciodată… Cel mai bine este să rămân alert!
Ah, cât urăsc această națiune care-și spune rromă. Acum câțiva ani am avut un caz mai ciudat și era cât pe ce să fiu înjunghiat de un rrom mai șucărit pe viață. Am scăpat cu viață și cu doar două tăieturi pe umarul stâng – tăieturi care mi-au lăsat cicatrici de la copci.
Care mai de care mai colorat, cu un limbaj la fel de colorat ca și ei: „Făh, treci făh în casă, că-ți rup mecla-n două, să moară mă’ta de zdreanță ordinară care ești!”… Și bine-nțeles băieții de cartier nelipsiți de la colțurile străzilor, pasând și ei una mică și făcând cerculețe din fum.
Hai că am găsit strada. Deși e ziuă nu-mi prea place să mă aventurez în neant, dar sunt plătit pentru asta… deci merg mai departe încrezător. Nu trebuie să cunosc ce e frica și să arăt arăt ca mi-e frică. Numărul 10… Numărul 12… Numărul 12A… Numărul 12B… deci urmatorul ar trebui sa fie numărul 14 îmi zic, dar strada se opreste aici!
Nu există niciun număr 14. Hmm… E momentul să pun niște întrebări! E ora 10 dimineața și mă gândesc că poate la numărul 12 este cineva acasă, așa că sun la sonerie. Îmi răspunde un bărbat, pe-un ton puțin deranjat:
– Care ești măh?
– Bună dimineața! Puteți veni vă rog până la poartă, să mă ajutați și pe mine cu ceva?
– N-avem dom’le bani! Lăsați-ne-n pace! Orice ați vinde, nu suntem interesați!
Nu știam că am așa o față de comis voiajor…
– Voiam doar să vă adresez o întrebare!
– N-auzi dom’le să pleci! Pleacă până nu mă fac la tine să-ți rup fundu-n bătaie!
Plec! Foarte „politicos“ tipul. Încerc și la 12A, dar nu-mi răspunde nimeni. La 12B la fel, niciun răspuns. Încerc deci prin vecini până când dau de o bătrânica la numarul 7. Norocosul numar 7.
Mă invită în casa dânsei și-mi povestește despre viața ei de pensionară amărâtă la o cană cu cafea și niște biscuiți. Chiar dacă nu aveam chef de vorbă, ea era parcă o persoană care mă facea să uit în ce cartier sunt! Avusese o viață grea! După a doua cană de cafea mă lămurește și-mi spune că fostul număr 14 a fost împărțit în 12A și 12B. Cum încercasem deja la numărul 12A, mai rămâne să verific numărul 12B, și sunt încrezător că acolo se află toate răspunsurile pe care le caut.
De mâine voi încep să filez casa cu numărul 12B de pe Aleea Plopului, până atunci însă – mă voi delecta cu o serie de cumpărături, după cum v-am spus puțin mai devreme.
