Crima din InterCity!

Era pentru prima oară în viața mea când părăseam țara. Plecam în vizită la o mătușă de-a mea din Italia. Din păcate, bunicul meu avea probleme cu inima așa că am fost nevoit să merg împreuna cu el cu trenul până-n Italia – și nu cu avionul cum aș fi vrut eu. Plus de asta că aș fi ajuns mult mai repede cu avionul.
Toate bune și frumoase – în limita în care s-a putut… aveam de străbătut un drum lung de 30 de ore pe puțin. Numai până la Arad erau 699 km, urmând a ieși din țară prin Ungaria.
Până la Arad nu a fost nici o problemă. Doar 10 ore de stat chircit într-un compartiment cu 8 locuri, plin ochi. Aerul era foarte greu respirabil, chiar dacă aveam gemul deschis. Am plecat foarte devreme din București, cam pe la ora 6 dimineața a fost ultima oară când îmi văzusem părinții în acea lună.

Era o dimineață răcoroasă de octombrie. Înfofolit destul de bine, căram niște geamantane mai grele decât mine. Nu-l puteam lăsa pe bunicu’ să care săracul, pentru că și așa avea problemele lui de sănătate. Eu însa… eram tânăr.
Am suportat cu greu 10 ore de chin – mai citeam o revistă, mai făceam câte o integramă, dar nici p-aia integral… ascultam muzică la un mini-radio, etc.
Ajunși în Arad, așteptam trenul de ora 18:30 ce avea să ne lase la Toscana, un oraș din nord-vestul Italiei. Nu știam o boabă de italiană, dar îmi cumpărasem un dicționar și-un ghid de conversație româno-italian, pe care timp de o lună cât am stat în Italia nici nu l-am deschis.

Important nu este cât am stat, ci ceea ce s-a întamplat în drumul spre Italia.
Am intrat in Ungaria ziua, dar mai erau și alte țări prin care treceam, dar mergeam cu trenul noaptea. Eram la prima ieșire de genul acesta, așa că nu știam mare lucru.
Vameșul din Ungaria se uita foarte atent la mine… mă măsura din cap până-n picioare… apoi se uita minuțios în pașaport. Bunicul meu a scăpat de acest „tratament„.

Mergeam cu Intercity-ul, și aveam locuri rezervate la clasa I. Ce lux! Ce viața!!! Oricum mult mai bine decât să stau înghesuit cu alte 7 persoane în același compartiment.
Se întuneca ușor-ușor și nu mai auzeam gălagie pe nicăieri pe coridor. Probabil ceilalți știau ce drum lung îi așteaptau și s-au pus în pat să adoarmă. Mai aveam cam 20 de ore de mers cu trenul, și singurul lucru care-mi tot răsuna în minte era zgomotul făcut de roțile trenului pe șină… Ațipeam și mă trezeam brusc când roțile scrâșneau.
Tot așa, am avut o noapte în care nu puteam să adorm deloc.
Trezit pe la ora 3 dimineața, ora noastră, aud un bătut în ușă. Am crezut că este la ușa noastră, dar de fapt se auzise la 2-3 uși distanță de noi. O voce groasă întreabă probabil cine este – într-o limbă pe care nu am înțeles-o.
Passport control!

Se deschide ușa, se aud 2 bocnete iar apoi liniște totală. Cam sinistru! Nu-mi mai plăcea, pentru că era prea liniște. Nici măcar șinele nu mai scrâșneau. În mintea mea deja se derulau o groază de scenarii demne de filmele horror. Dacă într-adevar era un vameș, trebuia să treacă pe la fiecare cușetă… dar asta nu se întâmpla.
Îl trezesc pe bunicu’ și-i spun să pregătească pașapoartele pentru că vine vameșul. El îmi spune să adorm la loc pentru că mi s-a parut.
Nu cred că mi se păruse deloc, dar în fine. Într-un final am adormit fără a mă mai gândi la asta, iar dimineața eram într-o gară… abia ce intrasem în Italia. Cred că era la Piacenza dacă-mi aduc bine aminte. Poliția ne ruga în italiană să coborâm din tren. Paznicul vagonului nostru era român și ne traducea. Ne spunea să ne păstrăm calmul. Bunicul meu îl intrebă ce s-a Întâmplat.
Aseara, unul din călători a fost omorât!” primise răspunsul bunicul meu.

Se zbârlise pielea pe mine, dar am preferat să tac. Nu aveam de gând să fiu acuzat de ceva ce eu nu făcusem. În plus eram într-o țară străină… eram văzut ca un intrus.
Omul cu barbă și mai plinuț care mă ajutase pe mine cu bagajele murise. „A fost gasit strangulat!” continuă paznicul.
La un moment dat am adormit si chiar nu am auzit nimic!
Apoi ne-a luat poliția pașapoartele tuturor călătorilor și au pornit o anchetă.
Abia acum după aproape un an, politiștii au descoperit cine era criminalul. Acesta era un student care și-a omorât profesorul de psihologie pentru că l-a picat la ultimul examen.
Ce soartă! Să fii omorât de unul dintre elevi și penrtu un motiv atât de banal.
Am scăpat bazma curată pentru că nu mă puteam numi martor, din moment ce nu văzusem nimic. Doar am auzit acele 2 bubuituri care au fost probabil semnele că profesorul se împotrivise, dar nu o fi avut nici o șansă. Mi-l puteam doar închipui cum se face palid la față în timp ce rămânea fără aer. Scenariul acesta nu-mi trecuse prin minte atunci.
Doamne, l-am omorât!

Nebunelul

Mă aflu în lumea blogosferei din aprilie 2008. Am început prin a scrie pe platforme precum Blogger sau Yahoo 360. De atunci scrisul a devenit un mod de viață pentru mine - scriind de la povești de dragoste, dramă, mister, până la articole cu știri mondene sau pur și simplu păreri proprii.

2 comentarii la „Crima din InterCity!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

AlphaOmega Captcha Classica  –  Enter Security Code