Mă trezesc cu o durere imensă de cap pe un pat de spital. Eram bandajat! Lângă patul de spital erau cei trei prieteni ai mei și încă două siluete masculine pe care nu le-am putut recunoaște.

— Salut, Fulger! Noi suntem politiștii Andrei și Radu. Avem să-ți punem niște întrebări referitoare la accidentul de azi noapte, dar asta în momentul în care te vei simți mai bine. Le-am lăsat prietenilor tăi un număr de contact. Sună-ne când ieși din spital, sau…
— Unde e Tina? sar eu din pat și-l întrerup pe polițist.

Sponsored Ad

Chiar nu mă interesa nimic altceva decât cum se simțea Tina. Văd cum toți prietenii mei se uită la mine apoi pleacă privirea în pământ. Dintr-o dată nu mai simțeam nici durere, nici nimic, doar cum se prăbușește tot cerul peste mine. Cad în genunchi și-i rog să nu-mi spună că…

— Ne pare rău, Fulger… Sincer ne pare rău! îmi spun ei, în timp ce vin spre mine și încearcă să mă ridice de jos.

Cu greu încerc să-mi stăpânesc furia ce o simțeam asupra mea și mă chinuiam să nu izbucnesc în plâns. „Nu de față cu ei!“ îmi spuneam în gând. De atunci pot spune că viața mea a luat o turnură incredibilă și de atunci am devenit un alt om…
În lipsa prietenilor, noaptea – în spital, mă gândeam neîncetat la Tina! Nu puteam realiza o viață fără ea. Îmi aduceam aminte de toate clipele petrecute alături de ea, până în clipa în care a decis să-și poarte singură de grijă. Nu știu ce anume m-a îndemnat ca în acea seară când am aflat că Tina s-a dus, să-mi aduc aminte de un anumit moment din viață când i-am arătat o față de-a mea pe care n-o mai văzuse niciodată. Și când spun asta, nu mă refer la un lucru bun.
Nu sunt un tip violent din fire, dar ca în orice sâmbătă seara… ne întalnim cu Denis, Vladimir si Erin la P-ța Romană, în fața unui fast food… Mergem să luăm ceva de mancare, iar când ieșim, găsesc un aurolac ce-mi atinge motorul. Îl rog politicos să nu se mai atinga de motocicletă sa n-o zgârie sau s-o dărâme. Îl văd apoi cum din ciudă parcă, dă cu piciorul în roata din față a motocicletei și aceasta cade. M-am enervat la culme!
Îmi arunc casca și mă îndrept hotărât și-n fugă spre aurolac și încep să-i car o gramadă de pumni până când Tina mi-a zis – cu o voce foarte speriată – să mă opresc pentru că-l omor. Mă opresc cam greu și-n timp ce Denis – cel mai solid dintre prietenii mei – mă ia de pe aurolac…

— Daca nu-ți ziceam, înțelegeam…
— Lasă-l mă! Gata! E doar un lucru… se poate repara, însa dacă ăsta moare, ce naiba faci? Faci pârnaie pentru ce? Hai să ștergem putina până nu vine poliția! imi zice Denis.

Ne suim pe motoare. Observ că motorul meu se zgâriase, dar ideea era cu totul alta. Cum să se atinga cineva de lucrul meu? Cum să îndrăznească cineva să strice ceva ce nu-i aparține? Era motorul meu…

Dar așa e în viață. Muncim o grămadă… ne cumpărăm diverse lucruri (sau obținem diverse lucruri), iar într-o zi cineva apare și își bate joc de munca noastră, de toată truda noastră… Eu unul sunt sătul de asta, dar trebuie să găsesc forța de a merge mai departe. În fond și la urma urmei, Denis are dreptate. E doar o tablă (sau fibră carbon), se poate repara… Iar noi suntem oameni și atunci când am venit pe lume, nu am venit cu piese de schimb. Gândiți-vă la asta!

DISTRIBUIȚI
Mă aflu în lumea blogosferei din aprilie 2008. Am început prin a scrie pe platforme precum Blogger sau Yahoo 360. De atunci scrisul a devenit un mod de viață pentru mine - scriind de la povești de dragoste, dramă, mister, până la articole cu știri mondene sau pur și simplu păreri proprii.

LĂSAȚI UN MESAJ

AlphaOmega Captcha Classica  –  Enter Security Code
     
 
Please enter your name here