Bikers Crew – Episodul 2 – O alta abordare a povestii
– Suntem doar noi doi și strada, Fulger! Nu asta ți-ai dorit întotdeauna?
– Tina, nu vreau să facem asta!
– Se pare că nu mai ești tu în măsura să decizi pentru mine! ambalează Tina motorul și pleacă în trombă.
Știam că nu am de ales, așa că ne-am întrecut. O rusă cu adevărat nebună. Pornisem de pe Bd. Aviatorilor și era aproape 2 dimineața. Nici nu stiu când am ajuns la Charles de Gaulle, dar îmi aduc aminte că am trecut pe roșu. Tina întotdeauna a fost ambițioasă, și niciodată n-o văzusem atât de hotărâtă să facă ceva. Orgoliul însa nu mă lasă să pierd această cursă. Intrăm pe Nicolae Caranfil la distanță de maxim un metru. Până să ajungem pe centură, pe București – Ploiești, puteam și aveam timp destul să recuperez. Acolo ne așteptau ceilalti bikeri înrăiți care voiau să afle cine v-a câștiga.
Dar ceva s-a întâmplat. Brusc din stânga Bd-ului Aerogării, mai exact de pe Bd-ul Ficusului ne iese în cale o mașină de gunoi. Tina nu apucă să vadă asta și intră în plin sub roțile ei. Eu apuc să virez și la o fracțiune de secundă mă rostogolesc cu motorul exact sub mașina de gunoi, ieșind pe partea cealaltă. Aud frâna celor din mașină și tabla cum scârțâia sub presiunea mașinii de mare tonaj. Era motocicleta Tinei.
Nici nu stau prea mult pe gânduri și mă ridic. Simțeam cum îmi curge sânge, dar nu mă interesa asta. La naiba, spărsesem casca! O dau jos imediat și mă îndrept spre motocicleta Tinei. Motocicleta era făcută praf. Tina era la un metru în spate. Alerg spre ea și o aud cum respira sacadat. O deschei la geacă.
– Te simți bine? Te doare ceva? Tina, spune ceva, te rog!
Se intoarce inspre mine usor.
– Au! zice ea stins.
Se lovise și ea la cap, pentru ca încerc s-o strâng în brațe și simt la ceafa ei sânge. În clipa aceea nu mă mai interesa ce se întâmplase cu motocicletele sau ce se va întâmpla cu mine. Voiam doar ca ea să fie bine…
– Fraiere, puteam să câștig! îmi spune ea.
– Lasă asta acum! Spune-mi ce te doare!
Între timp la fața locului apăruse o ambulanță – chemată probabil de către martori – care o ia pe Tina de sub ochii mei. Îi telefonez lui Denis și-i spun că mă găsește la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca pentru că Tina a avut un accident. Mă sui pe motor, după ce îmi dau seama că era încă în stare de funcționare – în afară de câteva zgârieturi nimic ce nu s-ar putea repara – și urmăresc ambulanța. Mă simt din ce în ce mai slabit, dar nu mă interesează.
Ajunși în fațaspitalului, doctorii o preiau imediat pe Tina iar eu îi urmez.
– Domnule, vă simțiti bine? mă întreabă o asistenta din cadrul spitalului.
– Da, d-șoara! Mă simt bine.
– Dar sângerați. Ați fost și dvs. implicat în accidentul de motocicletă de mai devreme?
– Știu. E o julitură, o nimica toată! îi răspund eu, fără a-i spune despre accident.
În clipa imediat următoare apar și ceilalți trei prieteni ai mei pe ușa spitalului. Toți mă întreabau de Tina, dar eu… îi vedeam și-i auzeam tot mai slab… din ce în ce mai slab, până când… n-am mai auzit și văzut nimic!